6 martie 2011

Analiza morfo-tipologica urbana


Un exemplu de referat:
Bucureştiul nevăzut
(Ţesutul oraşului ca depozitar de memorie)


Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de aproape 2 milioane de locuitori face ca Bucureştiul să fie al şaselea oraş ca populaţie din Uniunea Europeană. Prima menţiune a localităţii apare în 1459. În 1859 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă şi elita bucureşteană i-au adus porecla “Micul Paris”. În prezent, capitala are acelaşi nivel administrativ ca şi un judeţ şi este împărţită în şase sectoare.
Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV. Aşezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie a unor boieri:
... un drum, o mlaştină, un vad, o trecere, un turn... “aventura” Bucureştiului a început odată cu principii valahi, care au ridicat pe la 1350 un turn de strajă. Apoi, încetul cu încetul, relaţiile dintre principii-străjeri şi comercianţii-trecători s-au consolidat şi, ca atare, locul va atrage nu doar tot mai mulţi factori direct interesaţi, ci şi pleava, oamenii fără noroc, năpăstuiţi de soartă, hoţi, leproşi, oameni ce nu erau bine primiţi în comunităţile rurale stabile. Aceştia aveau să formeze prima comunitate informă, denumită Mahalaua Calicilor. Au urmat alte mici comunităţi grupate pe meserii: fierari, olari, săpunari, zidari... Constituirea unei mahalale urma un ritual asemanator, se ridica întâi o biserică, iar în jurul ei se aglutinau locuinţe şi mici ateliere. Parohia şi mahalaua coincideau, mai mult era o comunitate autosuficientă care îşi asigura nevoile zilnice în interior cu propriul negustor, frizer, croitor, hangiu sau preot.”
(Dorin Ştefan, “Bucureşti, viitor trecut”, conferinţa ICR Londra 2008)
Bucureştiul este un oraş atipic european, dar tipic unei dezvoltări organice. A crescut de la târg la oraş odată cu ideea de Românie modernă şi europeană şi poartă caracteristicile transformărilor sociale, politice şi economice din secolul al XIX-lea.
Bucureştiul de astăzi păstrează ca mărturie parcursul politic al zonei balcanice din anii 1820-1880. Atunci s-a rescris istoria Ţării şi a oraşului-capitală. În anul 1800, avea 30.000 de locuitori. În 1912, era de 10 ori mai mare. Bucureştiul este un oraş organic prin începuturi, oriental prin creştere şi modern prin aspiraţie. În acelaşi timp confuz în viziune, autarhic în conţinut şi refractar la ordine. Un oraş pe care locuitorii săi îl iubesc şi îl urăsc în aceeaşi măsură. Îi lipsesc pieţele şi spaţiile publice reprezentative. Nu are centru. Aşezarea geografică, relieful nu l-au ajutat decât la început, cand acea zonă mlăştinoasă era mai uşor de trecut în acest punct.
Radiografia de astăzi arată nefinalităţi de schimbări începute de 150 de ani, neînchegări de ţesut peste care s-au ridicat semnele neîmplinirii.
Oraşul are o evoluţie ireversibilă. Între războaie, Bucureştiul a fost adesea evocat ca un oraş european, deşi societatea civilă era încă dominată de lentoare comportamentală şi spirituală orientală. Spiritul mic burghez era imediat “implementat”, dar în însuşirea valorilor culturale elitiste avea nevoie de o “mică aşteptare” de adaptare. Pentru a desprinde Bucureştiul din obişnuinţa sa organică au trebuit sa vină gesturile hotărâte ale unor “străini” precum generalul Kisselef, care a tăiat bulevardele de nord, sau Carol I, care a înlocuit precaritatea materială şi estetică a construcţiilor de masa cu un “stil” zidit, devenite identităţi urbane bucureştene. De fapt, este un oras tânăr. A fost o aşezare istorică, dar este un oraş tânăr. Un târg vechi, de mult timp în prag de metropolă.
Se zice că adevărata experienţă urbană este, negreşit, experienţa străzii. Însă, perspectiva aeriana e singura reală, singura capabilă să ordoneze superior un spaţiu discontinuu, altminteri inevitabil supus limitelor mărunte ale câmpului vizual blocat de bariere de tot felul. Numai de sus poţi cuprinde secţiuni semnificative de oraş, numai de sus poţi scăpa de sclavia limitării de perspectivă, numai de sus poţi înţelege. Numai de sus poţi înţelege complexa geografie urbană aflată în permanentă schimbare.
Bucureştiul în perspectivă descendentă este un spectacol major. Are în el exact atâta occident cât trebuie ca să-ţi aminteşti de puterea formatoare a ideilor generoase şi exact atâta orient cât îţi trebuie pentru a înţelege deşertăciunea acestora. Bulevardele franţuzeşti, hauss-manniene, unduioşătoare în simplitatea lor pitoresc-carteziană dosesc trama sinuoasă, de târg balcanic, a vechilor mahalale cu biserici în centru, pentru a fi intersectate de mai noile rectilinii ale modernităţii iniţial democratice şi apoi eşuată în marxism valah.
După efortul nesănătos de rescriere a hărţii de până acum 20 de ani, oraşul pare epuizat şi cu sistemul umanitar complet distrus, incapabil de reacţii tari, incapabil să se apere de atacul microbilor şi al viruşilor actualităţii decerebrate.
Oraşul văzut de sus e un excelent cadru de meditaţie asupra condiţiei umane. De aici poţi cuprinde cel mai bine măsura imperfecţiunii umane, a inconsecvenţei şi a neîncrederii în sine.
Probabil oricui îi este imposibil să-şi imagineze un Bucureşti fără maidane, fară oţetari, iedera şi bălării. Un Bucureşti cu trotuare bine pavate, cu spaţiile dintre blocuri atent plantate, bine întreţinute şi curate. Un Bucureşti cu copaci tunşi metodic şi cu pricepere, cu parcuri curate până în ultimul ungher, bine greblate şi nivelate, fără terenuri virane năpădite de vegetaţie spontană, căci spontanul, întâmplătorul, aleatorul au fost şi au rămas atributele naturii în Bucureşti (şi cum s-ar fi putut altfel, într-un oras întemeiat de un cioban şi crescut din sate învecinate?...)
Bucureştiul este un oraş al străzilor laterale, al spatelui de bloc, al zonelor mai puţin vizitate. Este oraşul perspectivelor neobişnuite, al modurilor de a privi altfel decât de obicei. Este oraşul calcanelor şi nu al faţadelor, al străduţelor şi nu al bulevardelor, al vegetalului sufocat de ziduri şi asfalt, al decupajelor texturate, al bucăţilor de culoare, al aspirantelor la statutul de monument, al debandadei stilistice. Aici este o atmosferă neobişnuită pe care nu o mai gaseşti nicăieri. O atmosferă pe care poţi s-o cauţi mii şi mii de kilometri, dar nu o să găsesti decât bucăţi, fragmente, amănunte asemănătoare, care nu s-au compus niciodată într-un coerent.
Una dintre caracteristicile Bucureştiului este evidenţa devenirii. În unele oraşe, ca în cazul oraşelor istorice vest-europene, devenirea nu mai este “la vedere”. Aceste oraşe, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au atins un grad de saturaţie, s-au echilibrat. Adesea “criticăm” Bucureştiul în comparaţie cu Parisul sau Londra, dar nu ne dăm seama că suntem tentaţi să comparăm nivele de situare diferite. De exemplu, Parisul văzut de la semiînălţime este magnific, aşa cum este Londra la nivelul trotuarului. Bucureştiul arată bine de la etajul 23 al Intercontinentalului. La Londra am admirat ţesut urban. Cartier lângă cartier, o scriere savantă. Casă lângă casă, umăr lângă umăr, curte engleză lângă curte engleză. Parc mare în mijlocul oraşului, squaruri în mijlocul cartierelor. Mijlocul ocupat de copaci. La Paris admiri puneri în pagină urbane, axe, esplanade, perspective punctate de obeliscuri, arcuri de triumf, turnuri Eiffel. Mijlocul ocupat de goluri triumfale. La Bucureşti simţi că lipseste ceva. Mijlocul ocupat cu ceva în absenţă. Antropologul Vintilă Mihăilescu, găseşte un răspuns la un aristocrat francez încă în secolul XIX, care ar fi rămas în Bucureşti pentru că şi-a găsit libertatea corpului şi totodată încearcă o situare: “ori pluteşti la o suprafaţă unde totul mişună, colcăie, ori în interstiţiile oraşului găseşti acest amestec de urâţenie şi sublim şi că, dacă iţi place Bucureştiul, nu poate să-ţi placă decat pentru aceste contraste.” Iar Călin Andrei Mihăilescu spune că “are atâtea ruine de intenţii occidentale încât nu stii unde să-l plasezi pe hartă, ar putea să fie la vest de Viena sau la est de Bagdad, un oraş care circulă, atât vizibil, cât şi invizibil.”